Autor: Ioana Ioniță, profesor
Nu am vreun talent artistic deosebit, nu m-am priceput niciodată să desenez, să pictez sau să cânt. Dimpotrivă, materiile astea în școală erau un coșmar, nu aveam ușurință nici măcar în trasarea vreunei schițe simple, nu mai zic de vreo lucrare mai complexă, solfegiile m-au depășit întotdeauna, iar vocea nu m-a ajutat deloc. Nici către sport nu aveam vreo înclinație, la handbal alergam pe teren doar ca să fie echipa completă, gimnastica îmi dădea amețeli și dureri de cap, și oricât de des puteam, mă-nvoiam de la ora de educație fizică. Sunt sigură că mi-ar fi plăcut să fiu mai pricepută și să evit atâtea momente de frustrare și de neîncredere.
Dara are simțul culorilor, desenează cu ușurință, este extrem de agilă, iubește caii și face echitație. Dincolo de toate astea, e înzestrată cu o voce extraordinară. Le face pe toate cu bucurie și naturalețe. E bine că genele au și ele limitele lor, totuși.
Ne-am străduit, cum era și firesc, s-o sprijinim să-și poată valorifica talentele în cluburi de pictură, de circ (deși nu a durat decât un semestru, clubul de circ i-a plăcut tare mult, acolo a-nvățat să-nvârtă farfuria în vârful bățului și dansul hula hoops – chestii absolut imposibile pentru mine) și, mai ales, în lecții particulare de canto. Ea bucuroasă, noi mandri, desigur. A înregistrat un videoclip de Crăciun, ocazie cu care a văzut ce înseamnă un studio de înregistrări profesionist, ce înseamnă repetițiile lungi și obositoare, filmările, limbajul non-verbal și altele. Ea din nou bucuroasă, noi din nou mândri.
De curând ne-a anunțat însă că n-ar mai vrea lecțiile de canto, că efortul e prea mare, că timpul ei liber e prea scurt. Să ne-nțelegem, nu e un copil sufocat de teme sau exerciții suplimentare sau presat de părinți să exceleze. Chiar deloc. Așa că am ascultat ce are de zis, dar nu am fost de acord, suspectând-o de comoditate și lipsă de asumare – mai ales că iubește muzica și cântă în continuare toată ziua.
Mă tot întreb acum dacă e cazul s-o las să renunțe sau s-o încurajez să continue. Încă nu-mi dau seama foarte clar dacă e vorba de ea sau de mine. Vreau s-o împing mai departe doar pentru că eu nu am niciun talent și pur și simplu nu vreau ca ea să și-l irosească? Ar trebui, pe de altă parte, să învețe că e nevoie și de efort și că lucrurile nu se obțin în viață just like that, indiferent cât de talentat ești? Proiectez asupra ei dorințele mele ascunse? Sau are nevoie să-și asume responsabilitatea propriilor alegeri și să nu se oprească la primul obstacol? Care e drumul care s-o ajute mai departe? Care e lecția care să-i fie cu adevărat de folos? Îmi va reproșa mai târziu că am forțat-o să facă ceva ce nu mai voia sau îmi va reproșa, dimpotrivă, că nu am fost mai fermă și nu am împins-o să-și atingă un anumit potențial? Unde tragem linia între noi și copiii noștri, între visele lor și visele noastre? Cum ne dăm seama dacă e doar un moft sau o pasiune a lor? Cum conștientizăm dacă e doar o frustrare sau o decizie potrivită din partea noastră?
Mi se-nvârt în cap aceste întrebări zilnic și nu am găsit niciun răspuns pănâ acum. Am întâlnit și alți părinți care trec prin aceeași situație. Unii acceptă alegerea copilului, alții le impun să meargă mai departe. Recunosc, undeva în adâncul sufletului meu aș vrea să aleg ultima variantă, aș vrea ca Dara să-și valorifice talentul pe care-l are, aș vrea să decid eu deocamdată în locul ei... Nu-mi vine în minte niciun argument inteligent sau rațional, ci doar că... ar fi păcat de Dumnezeu.
Sunt momente în care mă acuz că sunt prea permisivă, și momente în care mi se pare că exagerez cu așteptările. Din păcate, concluzia pare a fi că nu sunt consecventă. Tot întrebându-mă cum e mai bine, sfârșesc prin a-i transmite și Darei incertitudinile mele, pendularea permanentă între atitudini, decizii, alegeri. Sau poate doar mi se pare, poate că ea știe foarte bine ce vrea și ce nu vrea, doar eu refuz să accept.