O școală mereu nepregătită pentru ”altfel” de copii

O școală mereu nepregătită pentru ”altfel” de copii

Autor: Ioana Ioniță, profesor

 

În ultima perioadă citesc tot mai des comentariile profesorilor sau ale părinților copiilor cu nevoi educaționale speciale. E foarte greu și pentru unii și pentru alții, dar mi se pare că în loc să fie căutate soluții, totul degenerează mai degrabă într-un conflict care trece și-n afara rețelelor sociale.  

E cazul să recunoaștem că lupta cea mai dură se duce totuși în familie. Cunosc astfel de părinți și-mi permit, cu rezervele de rigoare, desigur, să afirm că dincolo de durerea din sufletele lor, de frustrare și neputință, de costurile foarte mari pentru terapii, zi de zi au de înfruntat privirile celor din jur, stigmatizarea. Toleranța, conștientizarea și acceptarea diferențelor nu sunt materii care să primeze la noi și am întâlnit din păcate adulți care-și educă proprii copii să-i respingă pe cei ”altfel”, adulți care nu se feresc să eticheteze, să jignească sau chiar să agreseze verbal. Este un subiect extrem de delicat și mi-ar plăcea să-l tratăm cu toții ca atare și să fim mai decenți și mai rezervați în a emite judecăți și a da sfaturi.

De partea cealaltă, îmi imaginez că nici la catedră nu e prea simplu în aceste situații. Profesorii nu sunt pregătiți pentru ”altfel” de elevi, nu au experiență și nici informații suficiente și din păcate, de multe ori nu au nici bune intenții, ba dimpotrivă, pun presiune ca elevii respectivi să fie transferați. Unde și cum rezolva asta ceva? Nu contează câtă vreme nu mai e problema lor.

Dacă e dificil sa-ți desfășori o lecție când în clasă un copil cu CES devine o provocare? Cu siguranță. Cu toate acestea, meseria de profesor e una complexă, cu responsabilități uriașe, pe care le cunoaște de la început (sau ar trebui să le cunoască) fiecare viitor cadru didactic. Nu mi se pare nici corect, nici constructiv să aștepți mereu să fii îndrumat ”de sus”, să ți se spună ce și cum să faci în meseria pe care singur ți-ai ales-o. Educația, generațiile, nevoile societății sunt într-o dinamică permanentă iar asta, după părerea mea, cere asumare la catedră.

Nu foarte diferit stau lucrurile nici când vine vorba de copiii supradotați. Pentru că și ei sunt tot o provocare greu de gestionat în clasă. Nu există nicio modalitate de a-i sprijini și de a-i valida cu adevărat. Mulți dintre cei responsabili cu educarea lor au adesea tendința de a le minimaliza talentul sau inteligența, de a-i ironiza sau rușina, de a-și însuși pe nedrept niște merite. Școala nu oferă nimic dincolo de programă, școala nu se adaptează și nu are resursele necesare. Cel mai trist mi se pare însă că de fapt țara asta nu caută resursele necesare pentru copiii supradotați, pentru copiii care sunt nevoiți astfel să-și susțină singuri financiar alegerea de a face și altceva, de a face și altfel, de a-și cultiva darul cu care s-au născut și de a evolua. Dar când la concursurile internaționale câștigă premii peste premii, se înalță drapelul și se cântă imnul României. Destul de frustrant, aș zice.

În concluzie, cu ”nevoi speciale” sau supradotați, priviți cu neîncredere sau cu invidie, copiii aceștia se zbat într-un sistem care nu vrea decât uniformizare, conformare și chiar obediență. ”Învățământul centrat pe elev” a fost și va rămâne o expresie care dă bine în documentele școlare și cam atât.