Autor: Ioana Ioniță, profesor
Copil fiind, am simțit de multe ori, instinctiv, și apoi am conștientizat că părinții mei nu aveau aceleași păreri în legătură cu educația. De fapt, nu prea aveau aceleași păreri în legătură cu nimic, ceea ce ducea, invariabil, la certuri teribile.
Relația lor și dezacordurile m-au afectat enorm, pentru că nu m-am putut baza pe niște repere clare, pentru că m-am raportat la mine și la lumea din jur în prea multe moduri, atât de multe încât mi-am pus sub semnul întrebării autenticitatea și chiar propria-mi identitate.
Mi-am propus să nu repet greșeala lor, iar eu și Radu să ne punem mereu de acord înainte de a-i transmite Darei orice regulă și orice limită, înainte de a ne exprima un punct de vedere în ceea ce privește educația ei. Sfătuiesc orice părinte să facă la fel, să-și ducă ”luptele” cu partenerul dincolo de privirile copilului, să nu-și submineze autoritatea unul altuia. Creșterea și educarea unui copil nu sunt scena pe care să joace orgoliile sau frustrările adulților, nu este despre cine e mai ”bun” sau mai ”cool” sau mai ”respectat”, nu e despre câștigarea simpatiei sau obedienței din partea copilului sau adolescentului, așa cum nu e nici despre a face ”alianțe” în familie, forțând copilul să treacă dintr-o tabără în alta.
E important ca părinții să traseze aceleași reguli, să stabilească aceleași limite, chiar dacă de multe ori asta nu e calea cea mai ușoară. Discutați înainte, în cuplu, cum ar fi bine să gestionați o anumită situație cu copilul, retrageți-vă undeva și susțineți-vă toate argumentele pro și contra pe care le vreți, și nu vă impacientați că asta ar însemna să amânați puțin stabilirea regulii sau a consecinței unui comportament nepotrivit. Voi, părinții, trebuie să fiți o echipă, voi dați direcția, voi aveți responsabilitatea educației, și tot voi veți zâmbi mulțumiți sau vă veți îngrijora mai târziu. Copilul are nevoie să se bazeze pe voi, pe raționamentul vostru, pe principiile voastre, nu puneți povara deciziei pe umerii lui, nu-l lăsați pe el să facă alegeri peste puterea lui de înțelegere. O familie echilibrată nu presupune jocul de-a polițistul bun-polițistul rău, ci o cale de mijloc urmată consecvent.
Predictibilitatea va ajuta enorm copilul să-și stabilească valorile, să capete discernământ în a alege ce-i face bine și ce-i face rău. Când regulile sunt simple și clare, ele au drept urmare o ordine în gândire, o încredere în sine mai mare și o asumare conștientă a responsabilității și a propriei vieți, în general – iar asta nu doar în copilărie, ci mai ales la maturitate.
Când părinții se contrazic în fața copilului în ceea ce privește un anumit comportament, când regulile sunt schimbate de mama și tata pe rând, când unul dintre părinți pune limite iar celălalt încurajează încălcarea lor, când unul este prea sever iar celălalt prea permisiv, efectul, după părerea mea, este unul catastrofal. Copilul devine confuz, nesigur, nu mai înțelege în cine să aibă încredere și în cine nu; învață să speculeze, să se comporte diferit cu fiecare părinte, în încercarea de a-i face acestuia pe plac sau de a primi ceea ce-și dorește. E dificil să pornești în viață cu senzația că mergi mereu pe nisipuri mișcătoare, că nu știi dacă e bine sau rău ceea ce gândești, ceea ce faci, străduindu-te să descoperi așteptările celorlalți și să le satisfaci, sau dimpotrivă, pretinzând de la cei din jur să te menajeze așa cum o făcea mama când tata devenea prea sever sau să-ți ierte ”derapajele” de comportament așa cum făcea tata când voia să te transforme într-un ”descurcăreț în viață” în ciuda bunului simț sau a compasiunii pe care se străduia mama să ți le imprime.
Vorbesc din experiență când afirm că sunt epuizante confuzia și căutarea permanentă a acelui sine pe care să-l simți autentic, este epuizantă pendularea între nenumărate răspunsuri la întrebări simple. Mental și emoțional, părinții noștri rămân cu noi, în noi, cuvintele și atitudinile lor ne devin reflexe mai mult sau mai puțin conștientizate, inconsecvența lor poate duce la inconsecvența noastră, conflictele lor pot duce la nesiguranța noastră care se va traduce, mai devreme sau mai târziu, tot într-o reacție conflictuală.