Autor: Ioana Ioniță, profesor
Astăzi nu aș vrea să mai fie despre mine ca mamă. Astăzi aș vrea să-mi amintesc că nu mă rezum la rolul ăsta, oricât de minunat și provocator ar fi.
Mi-am dat seama că mare parte din ceea ce fac sau spun sau gândesc se concentrează în jurul copilului și că vigilența permanentă nu doar că devine obositoare, dar nu mai lasă loc dorințelor și nevoilor femeii care sunt.
Nu m-am transformat chiar în ”sclava” parentingului, nu vreau să mă victimizez. Fac în continuare ce-mi place, scriu, predau, editez, citesc, mă uit la filme – și sunt conștientă că e un lux pe care nu multe mame și-l permit. E vorba însă de o senzație de rutină care începe să apese. De cele mai multe ori încerc s-o ignor pentru că mă simt vinovată, iar vinovăția asta mă duce cu gândul la copilărie și la educația pe care am primit-o. Undeva în mintea mea e bine înrădăcinată ideea că rolul de mamă vine la pachet cu sacrificiul de sine, cu acceptarea frustrărilor și a faptului că ”nu mai ai viață personală”. Așa am crescut, auzind zilnic câte se fac pentru mine, ce greu mi-ar fi fără părinții mei și cât de recunoscătoare trebuie să fiu. Probabil așa au crescut mulți dintre noi. Oricâte cărți am citit între timp, oricâtă terapie am făcut și oricâte măști au căzut, cumva încep să cred că am împletit de multe ori iubirea cu datoria. Sunt lucruri pe care le fac ca mamă nu fiindcă vreau sau sunt disponibilă, ci fiindcă trebuie. Sună nepotrivit, știu, tare nepotrivit. Dar tocmai gândul ăsta m-a forțat să mă opresc puțin, să trag aer în piept și să fac un pas în spate.
Cred că am greșit pe undeva. Am uitat să practic ceea ce teoretizez adesea. Pentru că știu foarte bine cum copiii învață din exemple, știu foarte bine că nu e suficient doar să dai lecții și să cauți cuvintele potrivite. Copiii noștri au nevoie să ne vadă urmând acele cuvinte, respectând principiile și valorile în care credem, dar mai ales au nevoie să ne vadă simțind cu toată ființa, iubind, râzând, plângând, încercând, căzând, învățând... Au nevoie să ne vadă trăind – trăindu-ne propria viață, propriile visuri, propriile iubiri și dezamăgiri.
Nu-mi amintesc ultima întâlnire cu soțul meu în oraș, nici ultima plimbare în doi. Universul nostru pare să excludă cuvântul ”cuplu” și să cuprindă cumva doar ”familie”. Nu ne-am înstrăinat, dar avem grijă mai rar unul de celălalt, și toată atenția ne-o concentrăm asupra copilului. Teoretizăm, explicăm, empatizăm, sfătuim, criticăm, ajutăm... Dar nu mai avem timp sau nici nu ne mai facem timp pentru a fi un exemplu real de asertivitate, de stabilire a limitelor, de parteneriat. Și-mi dau seama că timpul trece, Dara crește și crește chiar frumos, dar noi continuăm, dintr-un soi de inerție probabil, să punem toate reflectoarele pe ea, să ne îngrijorăm, să căutăm soluții pentru etapa asta complicată a preadolescenței în care ne-am trezit brusc, să căutăm frazele alea meșteșugite care s-o ”ghideze” fără a o traumatiza și care s-o responsabilizeze așa cum ne imaginăm noi că i-ar fi de folos, să..., să.... Cele mai multe discuții la noi acasă au legătură cu Dara, cu școala, cu programul ei, cu nevoile ei.
Zilele trecute, o prietenă foarte bună și foarte înțeleaptă mi-a spus ”Viața ta e cu Radu, nu cu Dara”. Simplu, atât de simplu. De foarte multe ori uit că nu sunt doar părinte, și fac reproșuri, și-mi descarc toate frustrările și furiile asupra soțului meu – și mă aștept ca el să le poată duce – pentru că, desigur, doar eu știu cum trebuie crescut și educat un copil, și toată responsabilitatea e pe umerii mei. Transform totul într-o dramă din teama că nu sunt o mamă suficient de bună, și uit să mai fiu o parteneră suficient de bună.
Se poate și altfel, sigur se poate și altfel. Văd în jur persoane care știu mai bine să ”împletească” rolurile astea, fără vinovăție și fără atâta frustrare. Probabil le vine firesc, din educație sau pur și simplu dintr-un anume fel de-a fi. Eu și Radu învățăm abia acum, cu pași mici, să acceptăm că am făcut tot ce am putut, că viața copilului nostru nu o trăim noi, că unele lucruri le va învăța singură sau nu le va învăța deloc și că asta e în regulă. Și învățăm să ne redescoperim relația de cuplu și s-o reașezăm în niște tipare mai sănătoase și, de ce nu, mai relaxate. S-ar putea ca, în fond, asta să fie lecția cea mai valoroasă pentru Dara...